Jaap Hoeksma este filosof de drept și autorul cărții De la piața comună la democrația comună.
Cu un an înainte de alegerile pentru Parlamentul European din 2019, politicienilor de la Bruxelles începe încet să se înțeleagă că Uniunea Europeană poate funcționa ca o democrație europeană doar dacă este percepută ca o Uniune a statelor și a cetățenilor. Motivul pentru care UE are greu să se împace cu această concluzie este că a fost blocată de zeci de ani în dezbaterea dacă UE ar trebui să evolueze către un stat federal sau să formeze o uniune confederală de state.
Rezultatul acestui impas în discuția despre viitorul Europei a fost că UE obișnuia să nu spună ce este și încotro se îndreaptă. Jacques Delors s-a aventurat să prezinte UE ca pe un „Obiect politic neidentificat”, în timp ce unul dintre succesorii săi ca președinte al Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a propus ideea de a descrie UE ca un „imperiu neimperial”. Vulnerabilitatea compromisului diplomatic de a fi de acord să nu fie de acord cu privire la scopul final al procesului de integrare europeană a fost expusă de criticii UE, care au acuzat UE că este nedemocratică.
Partidele antieuropene au exploatat și mai mult acest punct slab al UE, când fostul prim-ministru britanic David Cameron, anunțând decizia sa în 2013 de a convoca un referendum, a descris UE ca fiind o organizație nedemocratică. De atunci, criticii integrării europene au putut să spună orice doreau pentru a submina legitimitatea UE fără a fi infirmați. Privită din această perspectivă, lecția Brexit-ului este că UE fie va fi democratică, fie se va dezintegra în continuare.
Problema conceptuală în stabilirea naturii UE a fost aceea că teoria tradițională a insistat că singurele două opțiuni pentru UE erau fie să devină stat, fie să formeze o uniune de state. Potrivit așa-numitului sistem Westfalian de relații internaționale, care a dominat teoria politică internațională de secole, termenii de democrație și organizare internațională sunt ireconciliabile.
Noutatea UE este însă că a depășit această dihotomie prin împărțirea exercițiului suveranității. Această practică a permis, de asemenea, UE să introducă cetățenia UE. De fapt, UE este singura organizație internațională din lume, care dă dreptul cetățenilor săi să participe atât la democrațiile naționale ale țărilor lor, cât și la democrația comună a Uniunii.
Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, ar putea fi creditat pentru că a fost primul politician care a învățat lecția Brexit-ului. În discursul său privind starea Uniunii, pe care l-a rostit în Parlamentul European la 13 septembrie 2017, el a descris UE ca „în același timp o Uniune a statelor și o Uniune a cetățenilor” și a subliniat necesitatea ca UE să devină mai democratică. Deși propunerile sale lipseau de detalii, el a recunoscut principiul conform căruia UE poate funcționa ca o democrație transnațională doar dacă este percepută și prezentată ca o Uniune a statelor și a cetățenilor.
În plenul de săptămâna trecută a Parlamentului European de la Strasbourg, președintele Juncker a sfătuit Parlamentul să se pregătească pentru o confruntare instituțională cu Consiliul European cu privire la procedura privind alegerea sau numirea următorului președinte al Comisiei Europene.
În 2014, Juncker a fost ales pentru această funcție de Parlamentul European ca urmare a noului „Spitzenkandidaten”, sau procedură de conducere a candidaților. În ciuda faptului că această procedură reprezintă un pas important în democratizarea UE, un număr considerabil de lideri guvernamentali, inclusiv premierul olandez Mark Rutte, doresc să revină la vechiul mod de numire cu ușile închise. În mod evident, PE este ferm că alegerea președintelui Comisiei ar trebui să fie rezultatul unui proces democratic.
Cu decizia din 7 februarie 2018 de respingere a propunerii Comisiei pentru Afaceri Constituționale de a introduce liste de vot transnaționale, Parlamentul se plasează însă într-o dilemă incomodă: prin menținerea sistemului electoral actual de alegere a candidaților naționali din listele naționale de vot, Parlamentul își subminează afirmația cu privire la legitimitatea democratică a candidatului său la președinția Comisiei Europene.
Parlamentul European poate câștiga această bătălie doar dacă aduce prezenta procedură privind alegerea membrilor săi, care datează de la primele alegeri directe pentru Parlamentul European din 1979, în conformitate cu prevederile relevante ale Tratatului de la Lisabona din 2007. Dilema pentru PE este că nu poate combina continuarea listelor naționale de vot actuale pentru alegerea propriilor membri cu revendicarea unei mai mari legitimități democratice pentru alegerea președintelui Comisiei Europene.
