Comisia va intra în curând din nou în situația de imigrare. Rămâne de văzut dacă va face acest lucru timid sau într-un foc de curaj politic. În următoarele săptămâni urmează să își dezvăluie ideile pentru o „Autoritate Europeană a Muncii”, un nou instrument puternic care nu se referă în mod specific la munca migranților, deși obiectivele sale includ în mod clar accelerarea relocării imigranților și contribuția la găsirea lor de locuri de muncă.
Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei, a semnalat această inițiativă aproape într-o parte atunci când a ținut discursul său anual privind starea Uniunii în septembrie anul trecut. De atunci nu au apărut detalii care să împodobească cele câteva cuvinte blande care vorbeau despre „gestionarea mai bună a situațiilor transfrontaliere” și „promovarea oportunităților oferite de piața muncii europene atât pentru întreprinderi, cât și pentru lucrători”.
Va trebui să așteptăm și să vedem ce mandat propune Comisia să dea acestui nou organism și care vor fi reacțiile statelor membre ale UE. Ideea unei noi „autorități” ar putea fie să toarne ulei proaspăt asupra flăcărilor schemei nerezolvate de împărțire a poverilor refugiaților de la Bruxelles, fie, dacă ar fi tratată corect, ar putea contribui la crearea unui nou cadru pentru abordarea problemei imigraționale a Europei.
Încet, și deseori cu reticență, planificatorii de politici din întreaga Europă se trezesc la faptul că tendința de pensionare în creștere, împreună cu fertilitatea redusă, înseamnă că forța de muncă activă a UE de 240 de milioane de oameni va fi în termen de 25 de ani cu 30 de milioane mai puțină. Aceasta este o cantitate imensă de venituri și consumuri fiscale lipsă, precum și o povară suplimentară de asistență medicală și pensii. Creșterea productivității și piețele muncii mai eficiente vor ajuta, dar cea mai evidentă soluție este mai multă imigrație.
De ceva vreme, Comisia a prognozat în liniște toate acestea, dar s-a abținut de la titlul său de frică să nu exacerbeze rândul de refugiați din Europa. Cu toate acestea, își bate drumul spre o politică comună în materie de migrație, cu oficiali care caută modalități de a se întoarce din blocajul dintre guvernele UE cu privire la planul său de împărțire a sarcinii refugiaților. Acest lucru a fost propus de Bruxelles în urma „crizei migranților” din 2015-16, dar torpilat de blocul Visegrad al Europei Centrale și de Est.
În schimb, Comisia ar trebui să se concentreze pe o abordare mai constructivă și voluntară, care merge mult mai departe decât cotele de reinstalare. Statelor membre ar trebui să li se ceară să convină asupra a ceea ce sunt și nu sunt responsabilitățile și prerogativele naționale privind imigrația. Acest lucru ar face mult pentru a defini parametrii acțiunilor colective la nivelul UE.
Construit în noul cadru ar trebui să se ajungă la un acord privind răspunsurile politice mai flexibile, astfel încât statele membre să poată decide cu privire la problemele care se pot rezolva singure. Un accent pe acțiunile voluntare ar reasigura guvernele că Bruxelles-ul a abandonat împărțirea rigidă a sarcinilor.
În ceea ce privește aspectul financiar, Comisia are în vedere un fel de „Mecanism european de solidaritate” pentru a împărți costurile investițiilor în relocare, locuințe și formare a migranților. Acest lucru ar contribui la acoperirea costurilor auxiliare, cum ar fi consolidarea politicilor de dezvoltare pentru Africa. Gândirea Bruxelles-ului este că membrii săraci ai UE - în special refuzenicii de la Visegrad - ar putea prefera să contribuie „în natură” la noua strategie de migrație prin furnizarea de echipamente și personal pentru inițiativele relevante.
Comisia va avea probabil o luptă dură, deoarece, până acum, populiștii au câștigat toate luptele pentru imigrație. Jucându-se pe temerile că Europa va fi „inundată” de bărbați nereglementați, dintre care unii ar putea fi chiar jihadiști, adversarii imigrației au susținut cu succes nevoia de ziduri, mai degrabă decât integrarea noilor veniți.
Dar asta nu va rezolva nevoile de forță de muncă ale Europei sau presiunea irezistibilă exercitată de exploziile populației atât în Africa, cât și în lumea arabă. Argumentul unei strategii de migrație paneuropene măsurate, pe termen lung, este de nerefuzat și trebuie argumentat de către Comisie mai tare și cu o convingere mult mai mare decât până în prezent.
Între timp, o notă de subsol interesantă este că elaborarea politicilor comisiei privind migrația va fi acum în mare parte în mâinile grecilor. Într-o anomalie neobișnuită, promovarea lui Paraskevi Michou ca director general pentru migrație și afaceri interne înseamnă că atât ea, cât și comisarul ei, Dimitris Avramopoulos, sunt de aceeași naționalitate. Este de sperat că această abatere de la practica normală nu va slăbi în niciun fel mâna Comisiei atunci când solicită o nouă abordare a UE cu privire la problemele spinoase de imigrație.